S-A DUS AMORUL, de M.Eminescu, in cuvinte incrucisate

Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu.( Mircea Eliade )

ORIZONTAL : 1) Poezia romantică din titlu, apărută în revista „Familia”, în 1883, având ca temă iubirea, începe cu următoarele versuri: S'a dus amorul, un... / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora – Melancolia şi destrămarea visului de dragoste sunt resimţite profund în sufletul poetului, aşadar “cânturilor” ... le închide 'n scrin. 2) Tratarea iubirii pătimaşe e ceva absolut: Prea mult un înger mi-ai părut / Şi prea puţin... , / Ca fericirea ce-am avut / Să fi putut să steie – Amintirea amorului dus, îl bântuie pe poet, dar care nu îl mai mişcă si nu îl mai face să tresară ca altădată: Că nu mai vrei să te... / Lumină de 'ndeparte. 3) Era un vis misterios / Şi blând din cale-afară, / Şi prea era de tot frumos / De-... trebuit să piară – Din imaginea suferinţei care a fost, dar care acum este regretată, deoarece suferinţa implică şi trăirea momentului de iubire: Cum străbăteau atât de greu / Din jalea mea... , / Şi cât de mult îmi pare rău / Că nu mai sufăr încă! – Din... noian îndepărtat / Au răsărit în mine! / Cu câte lacrimi le-am udat, / Iubito, pentru tine! 4) Poetul se exprimă ca şi când iubita i-ar fi fost alături:Şi cât de mult... pare rău / Că nu mai sufăr încă! – Din Călin (file din poveste): Acum... că din codru şi Călin mirele iese, / Care ţine 'n a lui mână mâna gingaşei mirese. 5) Capabil – Din Strigoii: Acuş o armonie de-amor şi voluptate / Ca molcoma cadenţă a undelor pe... – Şi din Scrisoarea I: Nemurire, se va zice. Este drept că vieaţa 'ntreagă, / Ca şi iedera de-un arbor, de-o... i se leagă. 6) Din ce noian îndepărtat / Au... în mine! – Diminutiv din Florica. 7) Unitate de măsură a volumului de cereale (od.) – Din relaţionarea iubirii cu a naturii, fără de care profunzimea sentimentelor şi a trăirilor nu ar fi fost posibilă: Atâta murmur de izvor, / Atât senin de stele, / Şi un atât de trist... / Am îngropat în ele! 8) Oana! – Stare afectivă intensă, precum a poetului, care trăieşte revoltat o ipostază confuză a vieţii în care amintirea amorului dus, încă îl bântuie – Prea ne pierdusem tu şi eu / În... ei farmec poate. 9) Din Scrisoarea V: Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un... înalt să moară, / Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară – Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se 'nchide ca o... printre nori întunecoşi (Scrisoarea I). 10) Versurile arată intensitatea trăirii emoţiei, când cuprins de iubire, totul devine neclar şi feeric: Uitarea le închide 'n scrin / Cu mâna ei cea... , / Şi nici pe buze nu-mi mai vin, / Şi nici prin gând mi-or trece – Din Scrisoarea III: Cad Arabii ca şi pâlcuri... pe câmpie, / În genunchi cădeau pedestrii (mas., sing.). 11) Şi prea era de... frumos / De-au trebuit să piară – Occident – Poezia Mă-ntrebai dragă-ntr-… (2 cuv.). 12) Şcolari – Poezia Calul...

	1	2	3	4	5	6	7	8	9	10	11	12
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12

VERTICAL: 1) Era un vis misterios / Şi blând din cale-... – Metaforă ce exprimă durerea lăsată în urmă de iubita după despărţire: Cu ochii tăi întunecaţi / Renăscători din... ! 2) Visul de iubire este frumos amintit de poet în versurile: Şi cu acel smerit surâs / Cu acea blândă faţă / Să faci din vieaţa mea un vis / Din visul... o vieaţă – Poetul condamnă visul de iubire obsedant: ... am uitat pe Dumnezeu, / Precum uitarăm toate – Ca... ce sboară prin valuri şi ţipă, / Fugarul uşor / Nechiază, s'aruncă de spintecă 'n pripă / Al negurei flor (O călărire în zori). 3) Ion Minulescu – Mic sul de care se leagă iţele – Documente. 4) Ca fericirea... avut / Să fi putut să steie (2 cuv.) – Atât senin de... 5) Dragoste curată, tinerească, care pe Eminescu îl înalţă, dar şi-l coboară totodată – Maria Tănase – Vasile Ionescu. 6) Mic arhipelag în Pacific – Înflăcărare, precum cea cu care poetul o prezintă pe iubita sa, fiinţă parcă desprinsă din poveste. 7) Finalul poeziei pezintă realitatea cu care se confruntă eul poetic, realitatea care nu înţelege durerea geniului:Şi poate că... este loc / Pe-o lume de mizerii / Pentr-un atât de sfânt noroc / Străbătător durerii! – Şi un atât de... amor / Am îngropat în ele! 8) Copil (pop.) – Că nu mai vrei să te arăţi / Lumină de 'ndeparte, / Cu ochii... întunecaţi – Stradă (abr.). 9) Că nu mai vrei să te... – Tineri în preajma căsătoriei. 10) Zeitate egipteană – Deci cânturilor mele zic / ... tuturora – Din Floare albastră: De mi-i da o sărutare, / Nime 'n lume n'a s'o ştie, / Căci va fi sub pălărie / Ş'... cine treabă are! 11) Etcetera (abr.) – A pune la baza creării operei cinematografice. 12) Din Povestea teiului: Oare ochii ei o mint, / Sau... -i, adevăru-i?/ Flori de teiu el are 'n păru-i / Şi la şold un corn de-argint – De origine romană.

Dicţionar: MERT, UEA, TACA.
Prof. Nicolae Vicolov

solutia
ALTE CAREURI CU EMINESCU
Consultarea textului

S-a dus amorul, un amic Supus amândurora, Deci cânturilor mele zic Adio tuturora. Uitarea le închide-n scrin Cu mâna ei cea rece, Si nici pe buze nu-mi mai vin, Si nici prin gând mi-or trece. Atâta murmur de izvor, Atât senin de stele, Si un atât de trist amor Am îngropat în ele! Din ce noian îndepartat Au rasarit în mine! Cu câte lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine! Cum strabateau atât de greu Din jalea mea adânca, Si cât de mult îmi pare rau Ca nu mai sufar înca! Ca nu mai vrei sa te arati Lumina de-ndeparte, Cu ochii tai întunecati Renascatori din moarte!

Si cu acel smerit surâs, Cu acea blânda fata, Sa faci din viata mea un vis, Din visul meu o viata. Sa mi se para cum ca cresti De cum rasare luna, În umbra dulcilor povesti Din nopti o mie una. Era un vis misterios Si blând din cale-afara, Si prea era detot frumos De-au trebuit sa piara. Prea mult un înger mi-ai parut Si prea putin femeie, Ca fericirea ce-am avut Sa fi putut sa steie. Prea ne pierdusem tu si eu În al ei farmec poate, Prea am uitat pe Dumnezeu Precum uitaram toate. Si poate ca nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atât de sfânt noroc Strabatator durerii!

 
                  Copleşit de multe gânduri şi doruri nese­cate, urmărit mereu de umbra iubitei de la Iaşi, tot mai obosit şi mai dezamăgit de lovi­turile vieţii, Mihai Eminescu caută refugiu în lumea poeziei. Poetul dă glas unor armonii poetice de mari adâncimi, din ce în ce mai triste şi mai pline de renunţare. Pentru el, dragostea rămâne în trecut şi amintirea ei, ca şi chipul iubitei, se însoţeşte de o nespusă suferinţă. Chiar titlurile acestor poezii (Sin­gurătate, Departe sunt de tine…, Despărţire, S-a dus amorul.., Adio) sunt sugestive în acest sens.
S-a dus amorul… (împreună cu alte 6 poezii) vine să încheie scurta şi prodigioasa activitate poetică a lui Eminescu, care s-a frânt tocmai în zenitul ei şi este „un rămas bun lăsat de poet cânturilor sale” (Alain Guillermou).
Ideile poetice, perspectivele sufleteşti, viziunea eminesciană oscilează, în această poezie, în jurul mai multor termeni: rece, trişti, lacrimi, întunecaţi, suferinţă, mizerii, durere, pe de o parte, şi sfânt, senin, dulce, alb, blând, lumină, ideal, farmec, misterios, pe de altă parte. O privire asupra sensurilor acestor cuvinte denotă faptul că peisajul interior al eului poetic este dominat de ele­mente autentice: ceea ce fusese mai înainte de o limpezime cristalină (senin, lumină) se înfăţişează acum în forme provizorii, evoluând spre sumbru (întunecaţi, mizerii). Rele­văm deci în S-a dus amorul… „tipica mâhnire a îndrăgostitului respins, care pedepseşte fe­meia cel puţin cu învinuiri” (G. Călinescu), suferinţa şi regretul ca stări trăite, dar şi fericirea înălţătoare, profund simţită, a momentului trăit („Era un vis misterios/Şi blând din cale-afară”), deschiderea către orizonturile inaccesibile ale idealului. Acest poem melancolic debutează cu o personificare, prin care poetul defineşte iubirea, „un amic/Supus amândurora”. Prezenţa cuvântului incident deci, cu valoare concluzivă, la începutul versului al treilea, deschide o nouă perspectivă asupra iubirii: dragostea e mai degrabă o cale a durerii, a unor îndoieli dramatice, întrucât ea închide pentru totdeauna într-un scrin întreaga creaţie a poetului (cânturile este metonimia creaţiei). Uitarea e cea care îi închide ser­tarele, iar poemele care vin să se „odih­nească” aici sunt ele însele morminte, închiderea în scrin (scrinul — simbol al mormântului) a cânturilor presupune deci tăcerea lirei: „Şi nici pe buze nu-mi mai vin/Şi nici prin gând mi-or trece”.
O dată cu stingerea sentimentului, erosul devine o modalitate de ştergere a oricărui contur, a ceea ce fusese cândva tangibil, iar „sufletul poetului percepe căderea de ape şi lumini într-o groapă” (G. Călinescu):
„Şi un atât de trist amor / Am îngropat în ele”.

Ideea este accentuată şi de anafora atâta (atâta murmur, atâta senin…, atât de trist amor), precum şi de valoarea semantică a ver­bului am îngropat, aflat la perfectul compus.
Atâta timp cât suferinţa este generată de iubire, ea înseamnă pentru eul poetic volup­tate („Şi cât de mult îmi pare rău/Că nu mai sufăr încă…”).
Comunicând cu universul (cu iubita) sub semnul afectivului („Şi câte lacrimi am văr­sat”), al duioşiei („Era un vis misterios/Şi blând din cale-afară”), al înaltei înseninări („Atâta murmur de izvor,/Atât senin de ste­le”), poetul suie totuşi emoţia la intensa vibra­ţie a minţii, constatând că „Prea ne pierdusem tu şi eu/…/Prea am uitat pe Dumnezeu”.
Ca şi în alte poezii ale sale, şi în S-a dus amorul… M. Eminescu evocă, graţie amin­tirilor, chipul iubitei. Aceasta este „lumină de-n departe”, „fiinţă cu ochi divin”, care biruieşte moartea (epitetul ochi renăscători de moarte este sugestiv în acest sens), nălucă smerită cu puteri miraculoase.
După cum luna, vrăjind natura cu lumina ei rece, strălucitoare şi dizolvantă a for­melor aparente, poate îmbrăca pământul în bura ei magică, tot aşa iubita, născută din lumină („lumină de-n departe” — metaforă) şi din moarte („ochi…/renăscători din moarte”) poate să transforme „visul misterios” al bărbatului în viaţă adevărată, pentru ca iubi­rea să învingă nefericirea şi condiţia uma­nă, să asigure armonia exterioară şi lăuntrică. Însă acel cutremur mutaţional („Să mi se pară cum că creşti”), care să preschimbe iubirea şi iubita în entităţi nepieritoare, nu a avut loc. Ca rezultat, îndrăgostiţii se despart pentru totdeauna, plecând fiecare pe traiectoria destinului său: uman, pe de o parte, şi hyperionic, pe de altă parte. Este evidentă în poezie antiteza între teluric şi celest, între izvorul spiritului, care nu poate respira decât în zonele de sus ale semnificaţiilor eterne, şi lipsa de zbor a iubitei, fiinţă fără harul absolutului: „Prea mult un înger mi-ai pă­rut/Şi prea puţin femeie”. În loc de a ap­rinde prin puterea creatoare a iubirii un as­tru pe cer, femeia îndrăgită coboară din sfe­ra lucrurilor perene în ţinutul comunului. Finalul poeziei (ultima strofă) are va­loare concluzivă: viaţa, într-o „lume de mi­zerii”, în lumea omului comun, a „cercului strâmt”, e durere şi suferinţă.
Adverbul poate, aflat în capul strofei, sugerează nesiguranţa, îndoiala poetului. Regretul lui ridică la rangul de lege ade­vărul că năzuinţa spre absolut (ideal) nu făgăduieşte nici o şansă, nu lasă să se între­zărească vreun chip al închegării sau al în­făptuirii. Cel mai tensionat spaţiu al însin­gurării este, prin urmare, cel al geniului, idee întâlnită frecvent în opera emines­ciană.

Solutia careului: Rugaciunea unui dac

1 M	2 O	3 A	4 R	5 T	6 E		8 A	9 S	10 T	11 R	12 I
2 A	M	U	T	E		S	T	R	A	I	N
3 M	E		V	I	A	T	A		I	M	I
4 A	N	I		U	D	A	T	A		A	M
	I	M	P	L	U	T		S	I		I
6 A	M	B	I		C	U	C		A	P	L
7 S	E		P	I	E	T	R	E		L	E
8 C	I	S		N	T		E	R	O	I
9 U		I	N	T	I	M	A		R	S	M
10 L	U	M	E	A		A	T	U	N	C	I
11 T	I	T		I	N	S	I	R	A		L
12 E	T	I	C		N	A	I	N	T	E	A